De foarte multe ori stau și mă întreb dacă voi avea vreodată ocazia să pot spune că într-adevăr România a ajuns la un nivel de care să fiu mândru. Ştiu, fraza anterioară sună ca și cum ar fi foarte departe de realitate/futuristă, dar totuși cetăţenii acestei naţiuni nu s-au săturat de starea actuală, incompatibilă unui trai civilizat?
De vreo douăzeci și ceva de ani suntem într-o comă profună iar orice încercare de a ieși din siuaţia aceasta este imediat reprimată, asta dacă a existat vreo una. Pare ireal că încă nu reușim să ne rupem de deceniile în care am fost sub „auspiciile” comuniste și că, deși în acea epocă existau nenumărate piedici care ne afectau fizic dar mai ales psihic, nu suntem în stare să evoluăm. Mai grav este că prin acţiunea și mentalitatea celor care au trăit o bună parte din viaţă în acele timpuri deloc bune, înfânează posibilităţile copiilor de a avea parte de un viitor mai bun. Da, căci copiii sunt cei care vor reprezenta ţara mânie și dacă în momentul de faţă nu li se oferă șansa a învăţa într-un sistem performant vor face ceea ce fac acum cei cu putere de decizie.
Personal, pledez în continuare pentru cultură, chiar dacă acum aceasta pare-se că-i o chestie așa, învechită, fără importanţă. Avem nevoie de aceasta căci doar prin însușirea unor bagaje consistente de cunoștinţe vom putea să facem diferenţa între persuasiune, manipulare și obedinenţă, dar și să fim în stare să stopăm atare acţiuni. Cunoașterea îţi oferă posibilităţi infinite și capacitatea de a lua singur decizii cu consecinţe pozitive. Şi totuși sistemul de învăţământ românesc se încăpăţânează să meargă contra curentului, a evoluţieie, a reformei și să scoată adepţi ai inculturii pe bandă rulantă. În asemenea condiţii eu stau și mă întreb: pe când o schimbare?
